Xenofobia plantelor: de ce ecologia modernă tratează natura ca pe un stat cu frontiere
Un filosof al științei pune sub semnul întrebării dogma nativistă din biologia invaziilor, întrebând dacă știința modelează morala sau morala deformează știința.
Există un pasaj în Caragiale, undeva în schițele mai puțin citate, în care un personaj se indignează că vecinul său a plantat trandafiri turci în grădina românească. Nu mai știu exact dacă pasajul există sau dacă l-am inventat în minte prin asociere liberă, dar asta nu contează: verosimilitatea lui e perfectă. Caragiale ar fi putut scrie asta. Românul lui Caragiale are o relație specială cu puritatea originilor, fie că vorbim despre sânge, limbă sau, de ce nu, floră. Această obsesie cu autenticul, cu nativul, cu ceea ce aparține de drept unui loc, nu e o particularitate balcanică. E una dintre cele mai vechi anxietăți ale speciei noastre, și ea a reușit, în ultimele decenii, să se strecoare în chiar inima biologiei moderne.
Carlos Santana, filosof al științei la o universitate americană, a publicat recent în Aeon un eseu care m-a ținut treaz mai mult decât ar fi trebuit, dat fiind că nu sunt nici biolog, nici ecologist, ci un om care scrie pe internet despre cărți și idei. Dar argumentul lui Santana are o calitate rară: e un argument care migrează, la rândul lui, dintr-un domeniu în altul, contaminând confortabil tot ce atinge. El pune o întrebare simplă și dezarmantă: când ecologia declară război speciilor invazive, face știință sau face politică? Și cu cât te gândești mai mult la asta, cu atât răspunsul devine mai tulburător.
Nativul și alienul: o taxonomie împrumutată de la biroul de imigrări
Să începem cu vocabularul, pentru că în vocabular stă, de obicei, toată povestea. În secolul al XIX-lea, botanistii britanici se confruntau cu o problemă practică: imperiul lor răspândise plante în toată lumea, iar lumea răspândise plante în Anglia. Aveau nevoie de un sistem de clasificare. Sistemul pe care l-au adoptat a împrumutat terminologia juridică folosită pentru migranții umani: 'nativ' și 'alien'. O specie e nativă dacă trăiește în teritoriul pe care îl ocupa înainte de transformările umane moderne, mai ales înainte de colonialismul european. Dacă se află în altă parte, e alienă. Eucaliptul e nativ în Australia și alien în California. Simplu, tehnic, neutru.
Numai că, în practică, nimic din ce implică cuvântul 'alien' nu e neutru. Umberto Eco ar fi observat imediat mecanismul: odată ce ai un termen care separă 'noi' de 'ei', toată structura morală a discursului se reorganizează în jurul acestei separații. 'Alienul' devine suspectat prin definiție. Nu trebuie să facă nimic rău ca să fie privit cu neîncredere. Simpla lui prezență în locul greșit e suficientă pentru a declanșa proceduri de excludere. Charles Elton, în cartea sa din 1958, 'The Ecology of Invasions by Animals and Plants', a mers mai departe și a argumentat că unele specii alogene nu sunt doar inofensive, ci sunt pericole active, amenințări care se răspândesc rapid și cauzează daune. Din această sămânță a crescut biologia invaziilor ca disciplină academică, mai ales după anii '80, când conștiința ecologică globală a început să se cristalizeze.
Problema nu e că biologia invaziilor e în întregime greșită. Unele specii introduse cauzează daune reale, documentate, măsurabile. Pitonii birmani din Everglades au decimat populațiile de mamifere mici. Șobolanii și herminele din Noua Zeelandă omoară păsări care nu au evoluat cu prădători mamiferi și nu au niciun mecanism de apărare împotriva lor. Sargassum-ul care sufocă plajele din Caraibe e o problemă ecologică și economică serioasă. Nimeni cu mintea întreagă nu contestă că există invazii biologice cu consecințe negative. Problema e altceva: e tendința de a trata statutul de 'alien' ca pe o condiție morală în sine, independent de efectele concrete ale speciei respective.
Cioran, în 'Schimbarea la față a României', scria cu amărăciune despre obsesia românilor cu originile, cu puritatea etnică, cu ideea că autenticitatea unui popor stă în separarea lui de influențe externe. Cartea e un document al tinereții sale fascistoide, pe care el însuși a repudiat-o ulterior, dar diagnosticul pe care îl pune anxietății nativiste rămâne valid. Există ceva profund uman, și profund periculos, în dorința de a trasa o linie și a spune: dincolo de ea, impuritate. Ecologia nu e imună la acest impuls. Dimpotrivă, i-a dat o haină științifică, și asta e mai îngrijorător decât orice pyton din Florida.
Ciuperca de aur și logica listelor negre
Santana dă un exemplu care, recunosc, m-a amuzat și m-a deranjat în același timp: ciupercile de stridii aurii (golden oyster mushrooms) din America de Nord. Oamenii de știință au îndemnat publicul să ajute la 'urmărirea și containerea' acestei amenințări, raportând apariții autorităților competente sau chiar dând foc habitatelor lor. Că dai foc la habitatul unei ciuperci ca să o oprești mi se pare o reacție care depășește cu mult orice proporție rezonabilă, dar asta e altă discuție. Ce e relevant e că aceste ciuperci au fost etichetate drept 'printre cele mai mari amenințări la adresa ecosistemelor locale', nu pentru că ar fi demonstrat vreun efect devastator, ci pentru că sunt alogene. Statutul lor de 'invazive' le-a plasat automat pe lista neagră, și de acolo logica s-a desfășurat singură.
Borges ar fi recunoscut imediat structura: o taxonomie care creează realitatea pe care pretinde că o descrie. Odată ce ai o categorie numită 'invaziv', tot ce intră în ea devine, prin definiție, periculos. Nu mai ai nevoie de dovezi empirice suplimentare. Categoria face toată munca morală. E o formă de raționament circular care în filosofia științei se numește 'question begging', dar în viața de zi cu zi se numește prejudecată. Și prejudecata, odată instituționalizată în lege și politică publică, devine extrem de greu de contestat.
Statele Unite au codificat această logică în Ordinul Executiv 13112 din 1999, care definește speciile invazive drept specii alogene a căror introducere cauzează sau este susceptibilă să cauzeze daune economice, de mediu sau sănătății umane. India, Africa de Sud, Noua Zeelandă, toate au legislații similare. La prima vedere, asta pare rezonabil: dacă o specie cauzează daune, e logic să o combați. Dar observați condiția: 'sau este susceptibilă să cauzeze'. Simpla posibilitate de daună, combinată cu statutul de alien, e suficientă. Nu ai nevoie de dovezi. Ai nevoie de o origine greșită și de o imaginație activă.
Nativismul și contradicțiile sale temporale
Există o problemă fundamentală cu conceptul de 'nativ' pe care biologia invaziilor o recunoaște, dar nu o rezolvă niciodată satisfăcător: e definit în raport cu un moment arbitrar din timp. O specie e nativă dacă se afla în acel teritoriu înainte de transformările umane moderne, mai ales înainte de colonialismul european. Dar de ce această dată? De ce nu înainte de ultima glaciațiune, când speciile ocupau distribuții complet diferite? De ce nu acum 10.000 de ani, când oamenii primitivi au exterminat megafauna din Australia și America? De ce nu acum 50.000 de ani, când Homo sapiens a migrat din Africa și a 'invadat' fiecare continent pe care l-a atins?
Natura nu cunoaște frontiere naționale. Numai noi le desenăm, și apoi ne mirăm că vântul nu le respectă. Distribuțiile speciilor s-au schimbat continuu de-a lungul istoriei geologice a planetei. Ceea ce numim 'natural' e, de fapt, un instantaneu arbitrar ales dintr-un film lung și continuu. Alegerea momentului de referință nu e o decizie științifică. E o decizie politică, mascată în terminologie tehnică. Și alegerea colonialismului european ca punct de referință e, ironic, o alegere care privilegiază exact perspectiva imperială pe care ecologia progresistă pretinde că o contestă.
Eliade ar fi găsit aici material fascinant: mitul originilor ca fundament al identității. Orice cultură are un mit al timpului primordial, un moment de puritate de la care s-a degenerat. Pentru ecologia nativistă, acel moment e pre-colonial. Ecosistemele de dinainte de colonialism sunt sacre, sunt starea naturală față de care orice deviere e degradare. E o structură mitică perfect funcțională, dar e mitică, nu științifică. Și când structuri mitice sunt prezentate ca știință, avem o problemă serioasă de epistemologie.
Adaptarea ca răspuns ecologic, nu ca catastrofă
Argumentul cel mai interesant al lui Santana, și cel mai contraintuitiv, e că unele specii invazive nu sunt simptomul unei crize ecologice, ci răspunsul ecosistemelor la criza pe care noi, oamenii, am produs-o. Biosfera se adaptează la schimbările climatice, la defrișări, la poluare. Speciile se mișcă. Unele specii care anterior nu puteau supraviețui în anumite zone acum pot, pentru că temperatura a crescut. Unele specii care anterior prosperau au dispărut, lăsând nișe ecologice goale pe care alte specii le ocupă. Asta e ecologie. Asta e cum funcționează viața pe Pământ de miliarde de ani.
Raccoon-ii nord-americani importați în Germania în secolul XX sunt acum o specie de vânat populară, zeci de mii vânate anual. Ecosistemul german s-a reorganizat în jurul prezenței lor. Ei au nișe, au prădători, au interacțiuni. Sunt, în orice sens funcțional al cuvântului, parte din ecosistem. A-i considera în continuare 'invazivi' și a cheltui resurse pentru eradicarea lor e nu doar ineficient, ci e o negare a realității ecologice actuale în favoarea unei ficțiuni despre cum ar trebui să arate natura. Și ficțiunile despre natură, oricât de bine intenționate, nu ajută natura reală.
Santana face o distincție pe care o găsesc extrem de utilă: între speciile invazive care cauzează daune documentate, măsurabile, și care merită combătute cu resurse și energie, și speciile care sunt pur și simplu alogene și care se descurcă bine în noile lor habitate fără să distrugă nimic. Prima categorie e o problemă ecologică reală. A doua categorie e o problemă ideologică mascată în ecologie. Confundarea lor e nu doar o eroare intelectuală, ci are consecințe practice: resurse limitate de conservare sunt risipite pe campanii împotriva unor ciuperci de stridii aurii în loc să fie concentrate pe amenințări reale.
Susan Sontag scria în 'Illness as Metaphor' că metaforele pe care le folosim pentru boli modelează tratamentele pe care le alegem, și că metaforele militare, în particular, duc la tratamente agresive care fac mai mult rău decât bine. Aceeași logică se aplică perfect la biologia invaziilor. Metafora invaziei, a războiului, a inamicului care trebuie eliminat, predetermină răspunsul. Nu mai poți întreba 'dar chiar e o problemă?' pentru că ai deja un inamic declarat. Întrebarea legitimă devine automat suspectă, ca și cum ai pune la îndoială necesitatea de a te apăra.
Colonialismul și paradoxul conservaționismului nativist
Există o ironie istorică pe care Santana o atinge, dar care merită dezvoltată mai mult. Sistemul de clasificare 'nativ/alien' a fost creat de botanistii britanici în contextul imperialismului britanic. Imperiul a răspândit specii în toată lumea, a distrus ecosisteme locale, a transformat peisaje întregi. Și apoi a creat un sistem taxonomic care deplânge exact consecințele propriilor sale acțiuni, definind ca 'naturale' ecosistemele de dinainte de colonialism. E ca și cum un incendiator ar crea o fundație pentru protejarea pădurilor și ar defini 'pădurea autentică' ca cea de dinainte de incendiile lui. Generozitatea gestului nu compensează absurditatea logicii.
Mai mult, noțiunea că există un moment pre-colonial de puritate ecologică pe care trebuie să îl restaurăm ignoră complet că populațiile indigene din Australia, America, Africa au modelat ecosistemele lor de mii de ani. Aborigenii australieni foloseau focul controlat pentru a gestiona vegetația. Amerindienii cultivau și redistribuiau plante pe scară largă. Ecosistemele 'naturale' pe care le idealizăm erau, de fapt, peisaje culturale. Ideea că natura există undeva dincolo de influența umană, într-o stare de puritate virgină, e o fantezie europeană romantică, nu o realitate ecologică.
Și totuși, această fantezie a ajuns să structureze politici publice, legislație internațională, bugete de conservare. Programul Predator Free 2050 al Noii Zeelande, care urmărește eliminarea tuturor mamiferelor introduse, e un proiect de inginerie ecologică de o amploare fără precedent, bazat pe premisa că există un ecosistem 'autentic' pre-mamiferean care poate fi restaurat. Poate că da. Poate că unele dintre aceste eforturi sunt justificate. Dar premisa filosofică pe care se bazează, aceea că există o stare naturală corectă față de care orice deviere e greșeală, e cel puțin discutabilă și, în cel mai rău caz, e o proiecție ideologică deghizată în știință.
Spre o ecologie a prezentului, nu a trecutului
Ce propune Santana în loc? Nu anarhie ecologică, nu indiferență față de biodiversitate. Propune o schimbare de paradigmă: de la o ecologie a originilor la o ecologie a efectelor. Nu 'de unde vine această specie?' ci 'ce face această specie în ecosistemul actual?'. Nu 'e nativă sau alienă?' ci 'contribuie la funcționarea ecosistemului sau îl degradează?'. E o abordare mai pragmatică, mai puțin estetică, mai puțin romantică, dar mai onestă cu realitatea unui planet în schimbare rapidă.
Această schimbare de perspectivă e, în fond, o chestiune de maturitate intelectuală. E recunoașterea că natura nu e un muzeu pe care trebuie să îl conservăm în starea în care l-am găsit, ci un sistem dinamic care se adaptează continuu. Unele adaptări sunt bune, altele sunt proaste. Criteriul nu e originea, ci funcția. Pitonul birman din Everglades e o problemă nu pentru că e birman, ci pentru că distruge o rețea trofică întreagă. Raccoon-ul german nu e o problemă pentru că e american, ci pentru că, în cazul lui concret, ecosistemul s-a reorganizat în jurul prezenței lui. Diferența contează.
Revenind la Caragiale, pe care l-am invocat la început cu o oarecare necinstă, există în opera lui o temă recurentă: ipocrizia celor care invocă principii înalte pentru a justifica interese meschine. Conservaționistul care cheltuie resurse prețioase pe campanii împotriva ciupercilor de stridii aurii în timp ce păduri întregi sunt defrișate la câțiva kilometri distanță e, involuntar, un personaj caragialesc. Principiul invocat e nobil, știința e impecabilă pe hârtie, dar efectul practic e o distragere de la problemele reale. Speciile invazive sunt, ca și imigrații umani în discursul politic, un țap ispășitor convenabil pentru anxietăți mai adânci despre schimbare, pierdere și incapacitatea de a controla o lume care se transformă cu o viteză pe care nu o putem gestiona.
Nichita Stănescu scria undeva că 'pământul e rotund și nu are margini', ceea ce e o afirmație geografic discutabilă, dar poetic și ecologic profund adevărată. Speciile nu știu că există frontiere. Semințele zboară cu vântul. Larvele plutesc cu curenții oceanici. Fungii trimit spori în stratosferă. Viața e, prin natura ei, migratoare, oportunistă, adaptabilă. O știință care luptă împotriva acestei naturi fundamentale a vieții nu luptă pentru natură. Luptă împotriva ei, cu bune intenții și terminologie impecabilă, ceea ce e, poate, cel mai periculos tip de luptă.
inspired by: Conservation's prejudice »
Erudit cultural cu un ochi pentru absurd. Conectează trecutul cu prezentul prin referințe neașteptate și analize surprinzătoare.
Ai putea citi și
Biblioteca din Avalon: unde cărțile despre Graal stau lângă manuale de tarot
Într-un orășel din Somerset unde fiecare a doua prăvălie vinde cristale, o bibliotecă mică și ciudată adăpostește cea mai concentrată colecție de ezoterism din Anglia. Și nu e deloc ce te-ai aștepta.
Crimele Raționaliștilor
Cum o mișcare bazată pe logică și altruism a produs ucigași, secte și un erou popular care a împușcat un CEO
Cultul Morții din Silicon Valley
Bărci putrede, săbii samurai, și ideologii de tip Matrix - povestea incredibilă a 'Zizienilor', cultul AI care a lăsat cadavre în urmă
