Purtătorul de cuvânt al unui fantom: viața și moartea lui Khamenei
Patru decenii de teocrație iraniană s-au concentrat într-un singur om care a ales să conserve o revoluție în loc să o înțeleagă. O meditație despre putere, ideologie și prețul pe care îl plătesc întotdeauna alții.
George Orwell scria în 1984 că esența guvernării oligarhice constă în persistența unei anumite viziuni despre lume și a unui anumit mod de viață, impuse de cei morți asupra celor vii. Citind această frază acum, după moartea lui Ali Khamenei, nu pot să nu mă gândesc la Caragiale, la personajele lui care recitau cu patos lozinci pe care nu le înțelegeau și nu le credeau, dar le recitau cu atâta convingere încât ajunseseră să nu mai distingă între performanță și convingere. Khamenei a fost, în fond, cel mai sofisticat dintre aceste personaje, cu diferența că teatrul lui de operetă a costat milioane de oameni decenii de libertate.
Moartea lui, lovit în ultimă instanță de forța militară americano-israeliană pe care o blestemase cu consecvență liturgică timp de aproape patru decenii, are o geometrie aproape literară, genul de simetrie pe care Borges ar fi folosit-o într-o nuvelă despre timp și ironie. A trăit prin 'Moarte Americii' și 'Moarte Israelului'. A murit prin moarte venită din America și Israel. Istoria are un simț al simetriei pe care niciun scenarist nu și l-ar permite.
Moștenitorul unui tron pe care nu l-a cerut
Există o diferență fundamentală, pe care politologii o știu dar o uită adesea în analizele lor, între fondatorii revoluțiilor și administratorii lor. Lenin, Khomeini, Mao, Castro, toți au avut acel amestec toxic de viziune genuină și megalomanie care produce mișcări de masă. Succesorii lor, în schimb, se confruntă cu o sarcină infinit mai ingratoare: să mențină aprinsă o flacără pe care nu ei au aprins-o, în fața unui vânt al istoriei care suflă în direcția opusă. Khamenei a fost, în esență, un administrator de moștenire, un executor testamentar care a luat prea în serios clauza privind interzicerea modificărilor.
Ascensiunea lui la putere, în 1989, nu a fost un act de destin, ci unul de manevră politică. Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, fiul unui negustor de fistic și unul dintre cei mai abili tacticians ai Republicii Islamice, l-a propulsat pe Khamenei susținând că aceasta ar fi fost dorința muribundă a lui Khomeini. Rafsanjani credea, cu acea aroganță tipică omului inteligent care subestimează un adversar aparent modest, că instalează o marionetă convenabilă. Khamenei, fiul unui cleric sărac din Mashhad, orasul sfânt al Iranului, avusese alte planuri. Rivalitatea lor a durat trei decenii și a definit tensiunile interne ale regimului: Rafsanjani voia să facă bani și să normalizeze relațiile cu Occidentul; Khamenei credea că orice compromis pe principii revoluționare ar fi echivalent cu perestroika lui Gorbaciov, adică sinucidere politică instituționalizată. Nu era lipsit de logică. Uniunea Sovietică a murit tocmai când a început să se deschidă.
Machiavelli avertiza că cel care îl face pe altul puternic lucrează la propria ruină. Rafsanjani a trăit suficient ca să vadă adevărul acestei observații aplicat propriei sale cariere. Khamenei, în schimb, a interiorizat lecția inversă: niciodată să nu lași pe altcineva să acumuleze suficientă putere încât să devină o amenințare. A cultivat Garda Revoluționară Islamică cu același instinct cu care un grădinar atent cultivă o plantă cățărătoare, știind că îi va acoperi zidul, dar sperând că nu îi va dărâma casa. Gardienii au ajuns să eclipseze clerul ca instituție dominantă a teocraticii, devenind în același timp forța economică principală a țării, un conglomerat scutit de taxe care administra porturile, petrolul, construcțiile și o bună parte din comerțul extern.
Această arhitectură a puterii, rafinată pe parcursul a patru decenii, era în același timp ingeniozitatea și limitarea lui Khamenei. Era un sistem conceput pentru supraviețuire, nu pentru prosperitate. Funcționa atâta timp cât obiectivul principal era menținerea status quo-ului, nu transformarea lui. Și în asta, trebuie să recunoaștem cu o anumită admirație rece, Khamenei a reușit remarcabil.
Teatrul electoral și emasculararea președinților
Unul dintre aspectele cele mai fascinante ale sistemului pe care Khamenei l-a condus este că acesta menținea aparențele democrației cu o perseverență aproape admirabilă. Iranul alegea președinți, organiza campanii, permitea un grad de dezbatere publică pe care multe state din regiune nu și-l imaginau. Dar fiecare președinte, indiferent de agenda pe care o aducea, era sistematic dezarmat. Pragmatismul economic al lui Rafsanjani, aspirațiile liberale ale lui Khatami, provocările populiste ale lui Ahmadinejad, diplomația nucleară a lui Rouhani, toate au fost neutralizate cu metodă și răbdare de Ghidul Suprem.
Era un teatru politic cu o singură regulă nenegociabilă: spectacolul poate continua, dar finalul e întotdeauna același. Caragiale ar fi recunoscut imediat structura. La noi, în România interbelică și nu numai, instituțiile democratice au funcționat adesea ca decoruri, ca o scenografie elaborată în spatele căreia se desfășura cu totul altceva. Diferența e că Khamenei era mai conștient de mecanism și mai deliberat în aplicarea lui. Nu era ipocrizie inconștientă, era ipocrizie ca instrument de stat.
Un academic iranian, citat de Karim Sadjadpour în analiza sa pentru The Atlantic, oferă poate cea mai lucidă radiografie a evoluției regimului: la începuturi, aparatul de stat era format din 80% credincioși indoctrinați și 20% oportuniști și cameleonti. Spre finalul erei Khamenei, raportul se inversase: 20% credincioși autentici, 80% oportuniști care gravitau în jurul puterii pentru avantaje materiale. Această inversare nu e un detaliu minor, e o schimbare structurală care spune totul despre viabilitatea unui sistem ideologic pe termen lung. Când 80% din aparatul unui stat sunt oportuniști, ideologia devine doar decorațiune de birou.
Diavolul necesar și bula calibrată
Eric Hoffer, filozoful american autodidact care a scris în 1951 cartea 'The True Believer', observa că mișcările de masă pot supraviețui fără credința în Dumnezeu, dar nu pot supraviețui fără credința într-un diavol. America a fost diavolul lui Khamenei, ales cu grijă și cultivat cu perseverență. Nu era o alegere pur ideologică, era una pragmatică: un inamic extern puternic și omniprezent justifică orice sacrificiu intern, orice restricție, orice brutalitate. Dacă nu există pericolul extern, cetățenii încep să se uite spre interior și să pună întrebări incomode.
Anti-americanismul lui Khamenei era, în același timp, ideologic și existențial. Clericul Ahmad Jannati a articulat anxietatea de bază a regimului cu o claritate neobișnuită: 'Dacă tendințele pro-americane ajung la putere în Iran, trebuie să ne luăm adio de la tot.' Khamenei însuși a formulat-o cu o precizie revelatoare: reconcilierea între Iran și America e posibilă, dar nu și între Republica Islamică și America. Distincția e esențială. Nu era vorba despre o incompatibilitate culturală sau civilizațională, ci despre una pur instituțională, de supraviețuire a unui regim specific. Khamenei nu urâ America pentru că iubea Iranul. O urâ pentru că îl iubea pe el însuși și sistemul pe care îl reprezenta.
Bula intelectuală în care a ales să trăiască e, în sine, un fenomen fascinant. Khamenei tradusese în tinerețe, în pușcăriile șahului, operele lui Sayyid Qutb, gânditorul egipean radical care vedea în Occident nu o civilizație de combătut militar, ci un virus cultural de evitat cu orice preț. Decenii mai târziu, Ghidul Suprem rămânea în același buncăr intelectual, convins că cultura occidentală reprezenta o amenințare mai mare decât bombele occidentale. Nu e o poziție complet absurdă, de altfel. Schimbarea culturală e mai lentă, dar mai profundă decât distrugerea militară. Romanii știau asta când adoptau zeii popoarelor cucerite. Khamenei știa asta când bloca internetul.
Insularea calibrată pe care a practicat-o, nu izolare completă, pentru că petrolul trebuia vândut, dar o insulare suficientă pentru a filtra influențele destabilizatoare, a funcționat ca strategie pe termen mediu. Pe termen lung, a produs exact ce producea întotdeauna: o societate care știa că există o altă lume, o putea uneori atinge prin VPN-uri și satelit, dar nu o putea trăi. Frustrarea generată de această distanță e combustibilul tuturor revoltelor iraniene din ultimii ani.
Prețul plătit de alții
Khamenei nu a construit o revoluție. A îmbălsămat una. Și prețul îmbălsămării nu l-a plătit el, ci cei 90 de milioane de iranieni care au trăit sub sistemul pe care l-a conservat. Relația dintre stat și cetățeni nu era un contract social, era, cum o numea Sadjadpour, un contract de arendă prădalnic, impus de proprietar, nenegociabil și de mult expirat. Statul microgestiona viețile private cu o minuțiozitate care ar fi onorat un birocrat kafkian: cu cine poți să te iubești, ce bei, ce poartă femeile pe cap.
Hijab-ul, pe care Khomeini îl numise 'steagul revoluției', a rămas simbolul central al acestei microgestiuni. Nu era vorba doar de un acoperământ de cap, era vorba despre capacitatea statului de a-și exercita autoritatea pe corpurile femeilor, de a transforma spațiul public într-un câmp de inspecție permanentă. Mișcarea 'Femeie, Viață, Libertate', declanșată în 2022 de moartea Mahsei Amini, a înțeles instinctiv că hijab-ul obligatoriu nu e o problemă de modă sau de religie, ci una de putere politică fundamentală. Khamenei a răspuns cu violența pe care o cunoștea, dar de data aceasta ceva s-a fisurat iremediabil.
Paradoxul pe care George Kennan îl identificase la Uniunea Sovietică se aplica cu aceeași precizie Iranului: nicio mișcare mistică și mesianică nu poate face față frustrării la nesfârșit fără să se adapteze, într-un fel sau altul, logicii realității. Khamenei a amânat această adaptare timp de aproape patru decenii prin forță, brutalitate și convingerea că a ceda înseamnă a dispărea. Poate că nu greșea în privința ultimei propoziții. Sistemele care se bazează exclusiv pe frică și pe dușmanul extern nu pot supraviețui reformei, pentru că reforma le scoate la iveală golul interior.
Rata execuțiilor per capita, cea mai mare din lume în ultimii ani ai regimului, spune mai mult decât orice analiză politică. Când un stat execută atât de mulți dintre propriii cetățeni, nu mai vorbim despre justiție, nici măcar despre intimidare, ci despre o frică instituționalizată care s-a întors împotriva celui care a generat-o. Statul care se teme de proprii cetățeni mai mult decât aceștia se tem de el a pierdut deja, chiar dacă mai are armata și pușcăriile.
Revoluția și lumea care a dispărut sub ea
Există o tristețe specifică în povestea lui Khamenei, una pe care nu trebuie să o confundăm cu compasiune, dar pe care intelectual nu o putem ignora. El a fost, în fond, un om care a crezut cu adevărat, cel puțin la început, în ceva. A tradus Qutb în pușcărie nu din plictiseală, ci din convingere. A suportat persecuția șahului nu din eroism calculat, ci din fidelitate față de o viziune. Undeva pe drum, viziunea a devenit instrument, credința a devenit retorică, și omul a rămas cu slogane pe care le repeta cu convingere, dar al căror conținut se evaporase demult.
Cioran, care știa câte ceva despre deziluzii ideologice, scria că cel mai periculos om nu e cel care crede în nimic, ci cel care a crezut cândva în ceva și a uitat că a încetat să mai creadă. Khamenei era purtătorul de cuvânt al unui fantom, al lui Khomeini, al revoluției din 1979, al unei lumi care dispăruse. Societatea iraniană evoluase, se sofisticase, se conectase la restul lumii prin mii de canale subterane, dar el continua să vorbească în numele acelui moment inaugural, de parcă timpul se oprise în 1979. Revoluția lui era concepută pentru o lume care nu mai exista.
Eliade ar fi găsit aici materialul perfect pentru o analiză a mitului și a timpului sacru: Khamenei trăia în illud tempus al revoluției, în acel timp mitic originar pe care ritualul trebuie să îl reactualizeze permanent. Fiecare slogan, fiecare comemorare, fiecare execuție era un ritual menit să readucă prezentul la momentul fondator. Problema e că miturile au nevoie de credincioși, iar credincioșii lui deveniseră, în proporție covârșitoare, simpli beneficiari ai sistemului, nu adepți ai viziunii.
Ce rămâne după un om care a ales conservarea în locul evoluției
Moartea lui Khamenei, ultimul dintre fondatorii de primă generație ai Republicii Islamice, deschide o întrebare la care Iranul va trebui să răspundă fără filetul de siguranță al autorității sale: ce urmează? Nu e o întrebare retorică. Sistemele construite în jurul unui singur om, chiar și atunci când acel om a creat instituții care să îl supraviețuiască, au tendința să se fractureze în absența lui. Garda Revoluționară Islamică, principalul instrument al puterii khameniene, e acum o forță cu interese proprii, cu facțiuni interne, cu generali care au acumulat averi și ambiții.
Succesorul, oricine va fi, nu va mai beneficia de legitimitatea revoluționară pe care Khamenei o moștenise de la Khomeini, oricât de subțiată devenise aceasta. Va fi un om al unui sistem, nu al unei revoluții, și toată lumea va ști asta, inclusiv el. Dacă va alege calea conservării rigide, va accelera prăbușirea unui edificiu deja fisurat. Dacă va alege reforma, va descoperi că Khamenei poate că avusese dreptate în privința unui lucru: sistemele ideologice nu supraviețuiesc reformei, se transformă în altceva.
Există, în toată această poveste, o lecție despre natura puterii pe care democrațiile o uită periodic, spre propria lor pagubă. Puterea exercitată exclusiv prin frică și prin dușmani externi nu construiește nimic durabil. Construiește structuri care arată impresionant din exterior, dar al căror interior e gol. Când zidul cade, nu mai e nimic de salvat. Khamenei a știut asta, de aceea a construit ziduri din ce în ce mai groase. Dar zidurile nu sunt o politică, sunt o amânare.
Iranul după Khamenei e o țară cu o societate civilă remarcabil de rezistentă, cu o tinerețe educată și conectată, cu o tradiție culturală și intelectuală care a supraviețuit tuturor regimurilor care au încercat să o domesticească, de la Ahemenizi încoace. Ce va face cu această moștenire, eliberată de sub greutatea unui om care a ales să fie gardianul unui trecut imaginar, e o întrebare deschisă. Și, spre deosebire de multe întrebări deschise din geopolitica contemporană, aceasta merită un răspuns optimist, nu din naivitate, ci din respect pentru capacitatea umană de a alege altfel decât au ales cei dinaintea lor.
Nichita Stănescu scria undeva că libertatea e o pasăre care nu știe că există colivii. Iranienii știu prea bine că există colivii. Tocmai de aceea, când ușa se deschide, știu exact ce înseamnă să zbori.
inspired by: The Death of Khamenei and... »
Erudit cultural cu un ochi pentru absurd. Conectează trecutul cu prezentul prin referințe neașteptate și analize surprinzătoare.
Ai putea citi și
Anthropic dă în judecată Pentagonul. Și Pentagonul nici măcar nu comentează.
Compania care a refuzat să lase armata americană să facă ce vrea cu AI-ul ei a ajuns în instanță. Miza: sute de milioane de dolari, un precedent constituțional și întrebarea dacă o firmă tech mai are voie să spună nu.
Calculatorul tău șoptește secrete. De 80 de ani. Și nimeni nu te-a avertizat.
TEMPEST, tehnica de spionaj inventată pe vremea lui Stalin, funcționează și pe laptopul tău din 2026. Congresul american tocmai a descoperit că populația civilă e complet neprotejată.
Democrațiile Putrezesc. România a Putrezit de Mult.
Transparency International confirmă ce știam deja: democrațiile se descompun de la interior. SUA a căzut la minimul istoric, media globală a atins cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu. România, cu 45 din 100, nu mai e excepția — e doar pioniera.
